Fiului meu…a treia parte

Sonetul CCXXV

Vei sti si tu ca plânsul adesea e o roua

Ce cade milostiva pe sufletul uscat:

Ea, adunând tot cerul într-o bobita noua,

Ţi-adapa radacina c-un tel de mult uitat.

O lacrima curata e geniul iubirii:

Pe doborâti ridica din iaduri izbaviti…

Doar una sa-ti lucesca în zarile privirii,

si vezi, ca Saul, lumea cu ochii dessolziti.

Ni se fagaduieste sus, dincolo de moarte,

Un loc unde nu-s lacrimi, suspinele lipsesc;

Ce-am sa ma fac acolo daca ne va desparte,

Fara de-aceasta mana cu care ma hranesc?

De nu vei fi cu mine, suflarea-mi sa te strânga,

Învat eternitatea cu hohote sa plânga.

Vasile Voiculescu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s